Camelia Ardelean la antipozii minimalismului postmodern

Camelia Ardelean recidivează. Ori, mai corect ar fi – ca să păstrăm terminologia dependențelor – să spunem că autoarea Sonetelor fără perdea sau a Inimilor de porțelan nu a fost niciodată abstinentă: pasiunea pentru
sonet, în cazul ei, are ceva din trăinicia pietrei.
La braț cu Euterpe, noul volum al autoarei hunedorene, marchează simultan o vocație și o confirmare; în această lume de – vorba lui Balzac – ”dureroasă literatură”, a (mai) scrie sonet pare o întreprindere hazardată; nu însă și pentru Camelia Ardelean. Și o face dezinvolt, aparent fără efort, deși cel mai complicat (și greu de obținut) lucru e simplitatea.
La orice pagină ai deschide volumul, ai senzația că te afli într-un tratat de prozodie: sonetele sunt impecabile formal și perfect congruente cu conținutul.
”Cioplesc cu dalta-n litere de-aramă,
Sperând să-naintez mai mult de-un cot
În trupul cald al verbului, să-not
Spre locul unde seva lui mă cheamă.”
Autoarea e la antipozii minimalismului (ca să fiu delicat) postmodern, concepția ei asupra poeziei și a rolului poetului fiind mai degrabă una romantică ori poate chiar parnasiană, dacă avem în vedere constrângerile formale. Și totuși,
nimic desuet sau datat în versurile ei, din care ”răsar” intertextual Apollinaire ori altcândva Ulise. Remarcabil la Camelia Ardelean – și aici un rol preeminent îl vor fi avut fără îndoială studiile filologice – este că a asimilat fără rest
lecția poeziei, croindu-și un drum al ei, original fără ostentație și complet lipsit de manieră;
Camelia Ardelean nu e epigonul nimănui, pentru că – vorba lui Montaigne – ”este ea însăși materia cărții sale”.
”Cu traista-n băţ am pribegit prin lume,
La timp pierdut am stat voios la rând,
Perfecta rimă-n juru-mi căutând –
Un pact cu muza aptă să mă-ndrume.”
Dacă e adevărat ce spunea Roman Jakobson (și nu avem niciun motiv să nu îl credem), dacă ”funcția poetică paradigmatizează sintagma”, avem în sonetele Cameliei Ardelean dovada tipografică – deși ele ar putea fi dăltuite
și în altă materie – a perenității unei specii poetice transistorice, care – fără să ignore sensibilitatea și orizontul de așteptare diferite ale cititorului contemporan – stă sub semnul eternului. Pentru că Euterpe e o muză. Și deci,
nemuritoare. Chapeau bas!

Conf. Dr. Virgil Borcan